Soupe à l’oignon

Jan
2016
12

posted by on filosofie, veronique

Ce picant obişnuiam să scriu acum 3 ani pe vremea asta! Iată un text din ianuarie 2013, mai actual ca oricând.

tuilleries3 (1 of 1)

Supică de cepică, dar fără nesuferita de brânzică, face bine la gâtlej sensibil veronesc şi ameliorează tusea. Prima oară-n viaţa mea când am mâncat soupe à l’oignon mă aflam în Montmartre, ştiţi, cartierul ăla spectaculos-muntos al Parisului, la început de noiembrie, moartă de frig. Mi-a plăcut la nebunie, mai puţin scârboşenia de brânză franţuzească cu acel odeur – oh la la, quelle horreur! - insuportabil de-picioare-nespălate-cumva, pe care am avut grijă să o elimin din castron înainte să savurez celebra supă pe care de mult îmi doream s-o încerc.

Singurul inconvenient major al Parisului este clima – fix aceeaşi nesuferită de climă constănţeană, cu vânt horific care-ţi intră-n oase. Nu pot să-i înţeleg pe cei cărora le place iarna. Ce naiba le-or fi plăcând la ea? Că-ţi îngheaţă nasul, că-ţi intră gerul în oase, că trebuie să te infofoleşti şi să umbli strivit de greutatea unor haine groase? E drept că fiecare anotimp are farmecul lui, mereu spun asta până se face decembrie şi-mi trece definitiv de presupusul farmec al iernii, tânjind iremediabil după însorita şi confortabila vară. Nimic nu se compară cu vara la mare.

Afară-i frig, vocea mea-i ruginită, creativitatea muzicală s-a dus naibii de mai bine de două luni (dar vine ea înapoi, acum e doar o perioadă de acumulare), savurez supică de cepică fără odioasa de brânză şi mă gândesc cât de misogini pot fi o parte din bărbaţi. Culmea, tocmai ăia doxaţi, de la care ai nişte pretenţii în sensul de flexibilitate a neuronilor şi o mai mare deschidere mentală. Da’ de unde! Spirite pe care le iubesc enorm precum Emil Cioran, preferatul meu, scria atât de urât despre femei, deşi totuşi parcă nu chiar atât de urât precum Schopenhauer, altă mare iubire de-a mea. Şi mulţi-mulţi alţii, chiar contemporani, consideră că femeia este inferioară bărbatului din punct de vedere al inteligenţei şi al capacităţii de creaţie, cu o aroganţă înfiorătoare. Când aud perle de genul: femeile nu pot gândi raţional din cauza emoţiilor, întrucât creierul e setat diferit în funcţie de sex; femeile nu creează, sunt incapabile să compună muzică şi nu au geniu, ele doar procreează; femeile nu au produs nici o operă de mare însemnătate în nici un domeniu ştiinţific sau artistic în nici o epocă, si alte enormităţi de soiul ăsta, mi se face rău.

Aveam 17 ani şi citeam multă filosofie. Inevitabil ajungeam şi la părţile misogine şi mă revoltam cumplit pentru că era nedrept să citesc că spune unul (care se presupune că e un mare gânditor) care n-a compus în viaţa lui muzică şi n-a produs nici o operă artistică, să trântească pe hârtie o aberaţie de felul: femeile nu pot crea. Hai nu serios! Păi eu creez de când mă ştiu. Ce zici de asta? Mai mult, creez pentru eternitate, din pură pasiune, nu pentru bani ori faimă ori că mă pune x sau y să compun ceva la comandă, nu pentru azi după ultimul trend întrucât sunt capabilă să-mi fac propiul meu trend după cum am eu chef, şi nu pentru ceea ce crede publicul că îi place (gusturile sunt formate de cei care promovează muzica şi care trag sforile în showbiz, iar publicul se conformează şi alege din produsele care îi sunt oferite în special prin repetiţie, la radio şi TV, obişnuindu-se cu ele, publicul fiind de fapt educat pe o anumită direcţie).

Deci sunt femeie, creez (atenţie!) în mai multe domenii de manifestare artistică, şi (foarte mare atenţie!) nu sunt cunoscută. Oi fi, ca să-i citez pe nişte cunoscuţi de-ai mei, ‘un accident genetic’ ori ‘un geniu ca tine se naşte o dată la 200 de ani’ (ăsta e cel mai frumos compliment pe care l-am primit ever, de la o femeie, nu de la vreun tip care încerca sa-mi intre în graţii), ori doar o femeie creatoare, punct. Şi ca mine mai sunt. Poate la fel de necunoscute. Şi au existat în toate secolele femei care creează, dar care au fost înlăturate, pentru că dintotdeauna am trăit într-o lume a bărbaţilor, unde femeile nu aveau drepturi.

Îmi pare rău, dar literatura şi filosofia nu sunt artă (cu excepţia poeziei care se apropie destul de mult de artă), iar la dat din gură şi filosofat cred că toţi ne pricepem, mai nou pe blogosferă şi mai ales pe nesuferitul de facebook, însă la compus muzică din aceea hardcore originală îţi trebuie talent, tată, ba chiar geniu, că fără inspiraţie ce survine prin hiperconştiinţă, apoi fără o muncă de chirurg, fără precizie şi fără un cap perfect NU POŢI şi nu ai cum să faci muzică bună, muzica fiind cea mai grea artă dintre toate (şi cea mai intensă). Şi-mi vii tu, filosofu’ lu’ peşte-prăjit, care n-a produs în viaţa lui nici o operă de artă originală, cu figuri de genul ăsta. Păi cum să nu mă apuce nervii?

Hai că până la urmă blogăciunea de astăzi a devenit cu totul o supică de… ce pică. Sau chiar de… ce pi(ş)că.

Şi acum, să vă zic ceva tare. Tare de tot. Să închei în stil mare. Am început soft, cu supă de ceapă, preludiul a fost sublim mulţumită Parisului meu iubit şi deopotrivă stângaci deoarece le-am criticat iubitorilor de iarnă anotimpul preferat, am continuat în forţă căci atmosfera s-a încins datorită bărbaţilor (ce ne-am face fără ei? mai ales iarna pe frigul ăsta), apoi din ce în ce mai intens din cauze de natură muzicală, căci vorbim despre cea mai intensă artă, după cum am stabilit deja, de unde putem deduce că urmează punctul culminant. Şi acum să o terminăm hardcore.

Et voila! Bărbaţii au capacitate de creaţie spirituală, artistică, ştiinţifică, whatever. Şi le şi este recunoscută din plin, o, dintotdeauna! Şi femeile au capacitate de creaţie, aidoma bărbaţilor. Chiar cu o forţă mai mare de expresie, îndrăznesc să spun. De ce? Datorită EMOŢIILOR. Arta presupune sensibilitate şi intensitate emoţională, ori femeile excelează în aşa ceva. Dar femeile excelează şi la capitolul raţiune. În pofida emoţiilor (până la urmă şi bărbaţii au emoţii, că doar sunt oameni). Oare de ce? Simplu: pentru că bărbaţii de cele mai multe ori gândesc cu ce au în pantaloni, şi nu cu creierul – deci nu putem vorbi de raţiune şi logică perfectă, aşa cum le place lor să creadă. Or fi femeile sclavele emoţiilor, dar şi bărbaţii sclavii propriului instrument de tortură. Cum emoţiile sunt generate de hormoni, iar starea de a gandi cu ce ai in chiloţi e generată de testosteron, rezultă că până la urmă totul se reduce la hormoni. Dintr-o anumită perspectivă, desigur. Mai sunt şi altele, atâta timp cât eşti posesor de gândire multidimensională.

Iar pe lângă toate acestea, femeile mai au în dotare două posibilităţi absolut senzaţionale cu care bărbaţii nu au fost dotaţi: puterea de a da naştere unui copil (care mie una mi se pare a fi o experienţă extrem de traumatizantă, deci deloc senzaţională, dar ştiu că pentru femei experienţa maternităţii este ceva foarte special) şi puterea de a avea orgasm multiplu (în condiţiile în care un singur orgasm feminin este oricum mai intens decât cel masculin, a fost demonstrat ştiinţific). There is justice in the world!

Man, I feel like a woman! And it feels so bloody good! Supa asta este magică: aduce inspiraţia, pe lângă faptul că e bună de mori, caldissimă şi terapeutică for the gâtlej. Nişte supică de cepică, anyone?

 

 

Tags: , , , , ,